Vizigoții (Goți)
Origine și Identitate
Vizigoții au fost tribul de vest al goților (un popor germanic) care s-a stabilit la vest de Marea Neagră în secolul al III-lea d.Hr. Potrivit savantului Herwig Wolfram, scriitorul roman Cassiodorus (c. 485-585 d.Hr.) a inventat termenul Visigoți pentru a desemna “goții occidentali”, deoarece înțelegerea termenului de Ostrogoți se traduce ca fiind atribuit “goților orientali”. Cassiodorus a încercat pur și simplu să inventeze un nume pentru a diferenția cele două triburi de goți existente în vremea sa, care se deosebeau în mod clar unul de celălalt; aceste triburi nu se refereau inițial la ele însele prin aceste nume. Istoricul roman Ammianus Marcellinus (secolul al IV-lea d.Hr.) se referă la vizigoți sub numele de Tervingi (dat și ca Thervingi), care ar putea fi numele lor original. Totuși, denumirea Visigothi pare să fi fost pe placul vizigoților înșiși și, în timp, aceștia au ajuns să și-o aplice singuri.
Vizigoții aveau să se stabilească în cele din urmă în regiunea Germaniei și Ungariei de astăzi, până când au fost alungați de invadatorii huni. Unii vizigoți, sub comanda generalului lor Fritigern (d. c. 380 d.Hr.), au primit pământ de la împăratul Valens (r. 364-378 d.Hr.) pe teritoriul roman. Maltratarea lor de către guvernatorii provinciali romani va duce la Primul Război Gotic și la Bătălia crucială de la Adrianopol (378 d.Hr.), în care Roma a fost învinsă de goții conduși de Fritigern. Vizigoții vor avea un impact și mai mare asupra Romei atunci când regele lor, Alaric I (r. 395-410 d.Hr.), a jefuit orașul în 410 d.Hr. După Alaric I, vizigoții au migrat în Spania, unde s-au stabilit și s-au asimilat cu romanii și cu populația indigenă care trăia acolo.
Originea și identitatea:
Goții proveneau probabil din regiunea Gdansk, Polonia de astăzi (deși această afirmație este contestată), înainte de a migra spre granițele Romei. Cercetătorul Walter Goffart susține că nu poate exista o “istorie a goților” înainte de apariția lor în textele romane, deoarece înainte de acest moment (cca 238 d.Hr.) nu exista o istorie scrisă. Sursa principală a istoriei goților este Getica lui Jordanes (secolul al VI-lea d.Hr.), care se bazează pe opera lui Cassiodorus ca sursă primară și împletește evenimentele mitologice și legendare cu narațiunea istorică. Prin urmare, Goffart (printre alții), susține că istoria romană a goților este singura istorie.
Alți cercetători (printre care Peter Heather), susțin că identitatea, istoria și locul de origine al goților “Gdansk” pot fi urmărite folosind lucrarea lui Jordanes, împreună cu dovezi arheologice. Heather susține că doar pentru că există elemente mitologice în Getica lui Jordanes nu este un motiv pentru a respinge întreaga lucrare, mai ales că dovezile fizice (cum ar fi cele 3.000 de morminte gotice descoperite în Pomerania de Est, Polonia, în 1873 d.Hr.) susțin Polonia ca punct de origine sau, cel puțin, ca punct de plecare timpuriu pentru migrațiile gotice ulterioare.
Heather susține, de asemenea, că “goticul” nu trebuie înțeles ca un grup etnic uniform care a rămas neschimbat de-a lungul timpului. În opinia lui Heather, triburile germanice care nu erau “gotice” din punct de vedere etnic ar fi putut fi incluse în tribul care a ajuns să fie cunoscut sub numele de vizigoți. Heather susține:
“Nu există niciun motiv să presupunem că goticul va fi fost exprimat prin aceleași mijloace în fiecare perioadă în care sursele noastre raportează existența goților. Nu trebuie să găsim constante culturale neschimbătoare pentru a dovedi existența goților ca entitate continuă din punct de vedere istoric, importantă este reacția conștiinței individuale la particularități, nu elementele în sine. Identitatea este o atitudine internă a minții care se poate exprima prin obiecte, norme sau moduri particulare de a face lucrurile, majoritatea celor recrutați pentru a crea vizigoții par să fi fost goți din grupuri gotice preexistente, pre-hunice, iar vizigoții nu erau cu siguranță exclusiv goți.”
În opinia lui Heather (care urmează lucrările lui Herwig Wolfram în această privință), vizigoții ar trebui văzuți mai degrabă ca o confederație de triburi germanice decât ca un grup etnic omogen. Heather notează:
“Wolfram, în special, a susținut că grupurile gotice din perioada de migrație ar putea fi mai bine privite ca armate decât ca popoare și că oricine care a luptat cu armata ar putea deveni un gotic, indiferent de originile sale biologice reale.”
Alți cercetători, printre care Goffart și Michael Kulikowski, îi consideră pe goți ca fiind un grup etnic ale cărui origini sunt necunoscute și incognoscibile. Aceștia resping afirmațiile privind un punct de origine cunoscut și dezvoltarea clară a unei istorii gotice pe motiv că Jordanes nu este de încredere, că dovezile fizice care susțin Gdansk ca punct de origine au fost interpretate în lumina narațiunii lui Jordanes și că savanți precum Heather se bazează încă pe narațiunile romane pentru a construi o istorie preromană a goților în general și a vizigoților în special.
După cum s-a menționat, nu există o istorie scrisă a goților înainte de istoricii romani. Goții sunt menționați pentru prima dată în lucrarea scriitorului roman Pliniu cel Bătrân (l. 23-79 d.Hr.) în anul 75 d.Hr., dar li se oferă o descriere mult mai completă de către Tacitus (I. c. 56-120 d.Hr.) în lucrarea sa Germanica (98 d.Hr.). Tacitus îi caracterizează ca fiind războinici germani feroce, deosebit de superstițioși și complet barbari, dar cu loialitate față de familiile și triburile lor. (Germanica, 17). În 238 d.Hr., goții au invadat teritoriile romane, iar în 251 d.Hr, sub conducerea generalului lor Cniva (r. c. 250-270 d.Hr.), aceștia au învins armata romană condusă de împăratul Decius (r. 249-251d.Hr.), ucigându-l pe acesta și pe fiul său în Bătălia de la Abritus. După această perioadă, goții apar în mod constant în operele romanilor și a istoricilor romani.
Relația dintre vizigoți (goții de apus) și autohtonii geto-daci
Acestă relație s-a bazat pe o combinație de conviețuire, influență culturală reciprocă și asimilare treptată, în contextul marilor migrații și al retragerii administrației romane.
Începând cu secolul al III-lea d.Hr. (în jurul anului 235 d.Hr.), vizigoții au pătruns și devastat teritoriul Daciei. Aceștia s-au ciocnit atât de triburile dacice libere rămase, cât și de dacii-romanizati din provincie.
După retragerea aureliană (anul 271 d.Hr.), populațiile germanice ale vizigoților s-au așezat în bazinele Dunării de Jos, în zone locuite deja de geto-daci și daco-romani. În această perioadă, goții au preluat o parte din cultura materială, practicile agricole și stilurile de viață ale autohtonilor.
Multă lume susține că istoricii antichității târzie, precum și Jordanes, i-au confundat sau i-au asociat direct pe goți cu vechii geți. Această confuzie a dus la o suprapunere a istoriei geto-dacice peste cea a goților în izvoarele scrise ulterioare. Adevărul este că în lucrarea Getica, asocierea geților cu goții, nu este nici o confunzie nici o întâmplare, și aici voi detalia:
Cu toate ca Jordanes scrie despre Goți că se mută în sec. III - IV, în Sciția, Dacia și Moesia, aceștia provenind din Scandinavia (Gotland), unde sunt numiți oarecum gutar (gotlander) - gotar - geați (gautigoti) de către autor, prin anumite separări de triburi. Aflăm că oarecum Getae - Geath - Goth, ar putea desemna un nou termen. Datorita lui Jordanes, avem de aface cu o confuzie, care pune de fapt faptele Geților sub atribuția Goților - după cum descrie Getica, aceasta atesta pentru prima oara migrația Goților ci nu Gothica, cum ar fi fost normal dacă termenul Get=Got ar fi fost unul valid. Așadar citind următorul text aparținând lui Orosius Paulus (cel care l-ar fi inspirat pe Jordanes):
De curând geții aceia, care acum sunt [numiil goți şi despre care Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise și pe care și Caesar i-a evitat, dupa ce şi-au golit locuințele şi le-au părăsit, au intrat în bloc, cu toate forțele lor, în provinciile romane și totodată, deşi mult timp inspiraseră doar groază, au nădăjduit totuşi să [dobândeascăl, prin rugăminți de la romani un tratat de prietenie pe care l-ar fi putut cere cu armele; rugându-ne ei îmi cer un loc modest pentru a se aseza, nu la alegerea lor, ci după aprecierea noastră deşi aveau posibilitatea să-şi aleagă de la început orice loc le-ar fi plăcut, de vreme ce tot pământul era stăpânit de ei şi le stătea la dispoziție; ei singurii de care S-au temut monarhii neînvinse, s-au oferit chiar pentru paza imperiului roman.
Noricii, illyrii, pannonii, dalmații, moesii, tracii și dacii, sarmații şi cele mai multe și mai mari neamuri din Germania au fost învinşi fie respinsi de către diferiti generali sau au fost chiar despărțiți [de imperiul prin fluvii foarte mari, ca Rinul şi Dunărea, care stau în fața lor...
El însuşi a închis atunci pentru a treia oară porțile templului lui Janus.... si nici n-au mai stat deschise decât atunci când Augustus era la adânci bătrânete, când au fost lovite de revolta atenienilor și de mişcarea dacilor.
Războiul contra germanilor si a dacilor a fost dus de locțiitorii săi într-un mod tot atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite. Căci cât de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus și cât de mari dezastrele romanilor, le-aş enumera, într-o înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod organic și cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice. Totuşi Domitian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextu înfrângerii duşmanilor triumfă, [de fapt,] pentru legiunile distruse.
Traianl a supus multe neamuri dincolo de Dunăre.
Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate şi distruse de năvala goților; iar Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna; cvazii şi marcomanii pustiesc Pannoniile.
De aici am aflat că Geții sunt numiți Goți, după ce aceștia sunt invadați şi cuceriți de către germanici. Istoricii vremii şi cei disputati in acesta sinteza Orosius Paulus, lordanes dar şi alții, folosesc o anumita tactica de scriere, care se pare ca tine din cele mai vechi timpuri, până în vremuri medievale. Şi anume, pentru a nu pierde izvoarele originale ale culturilor, se refera la Geți - Goți adică la Geții cuceriți de către Goți, find de fapt atestat faptul că Geții sunt la origine un alt popor de origine Dacic. Acesta practica este folosita cam de toți istoricii străvechi, și nu doar în cazul Geților, ci in exprimarea lor pur academică a acelor vremuri - probabil de multe ori fiind dictata chiar de către cuceritori..
Din punct de vedere religios, un moment de cotitură a avut loc în secolul al IV-lea, odată cu răspândirea creștinismului arian printre vizigoți. Episcopul vizigot Ulfilas (Wulfila) a tradus Biblia în limba gotică, iar activitatea sa a consolidat o conviețuire pașnică între elementul germanic și cel autohton.
Sub presiunea hunilor (începând cu anul 375 d.Hr.), vizigoții au fost nevoiți să traverseze Dunărea spre sud, refugiindu-se în Imperiul Roman. Cei care au rămas în Dacia s-au amestecat treptat cu populația daco-romană autohtonă.
Like, Share, Restack, Comment & Subscribe 🙏 Mulțumesc!