Osana
Îndemnul sacru care a fisurat timpul...
Psalmul 118:25
Există cuvinte care nu aparțin unei epoci anume, ci tuturor deodată. Cuvinte care au traversat milenii fără să se epuizeze, purtând în ele stratificări de sens, exact ca inelele unui copac bătrân, care devin vizibile atunci când sunt tăiate adânc. Osana este unul dintre aceste cuvinte, un sunet vechi de câteva mii de ani, rostit uneori fără întrerupere în rugăciuni, în îndemnuri și strigăte de mulțime, în predici răsăritene și apusene, și totuși prea puțini cunosc cu adevărat originea acestuia.
Metamorfoza improbabilă prin care o presupusă cerere disperată de salvare a devenit o aclamație de triumf. Această transformare nu este banală. Ea este, poate, una dintre cele mai revelatoare ferestre prin care putem privi mecanismul ascuns al limbajului sacru.
Începe cu un verb. În ebraica veche, יָשַׁע (yasha') înseamnă a elibera, a scoate la lumină din strâmtoare, a izbăvi, dar nu în sensul abstract al mântuirii teologice târzii, ci în sensul concret, fizic, aproape tactil al smulgerii din primejdie. Verbul acesta poartă în el sunetul unui om care strigă din fundul unei gropi. Nu este o simplă metaforă. “Slăvește-te!”
Din el derivă o formă imperativa cu forma de rugăciune:
Traduși cu o rigurozitate filologică, cei doi termeni înseamnă: „Mântuiește!” (imperativ hifil al lui yasha') și „Acum!” (nā', particulă de insistență și urgență). Împreună: „Mântuiește-te acum!” sau, mai exact în spiritul original: „Salvează-te acum!”
Psalmul 118 - Hallel-ul cel Mare în tradiția iudaică - era cântat ritual la marile sărbători ale pelerinajului: Pesah, Șavuot, Sukkot. Versetul 25 conținea tocmai această invocație: הוֹשִׁיעָה נָּא ה' הוֹשִׁיעָה נָּא — „Doamne, mântuiește-ne, te rugăm! Doamne, te rugăm, trimite-ne acum prosperitate!” Această repetiție rituală a transformat expresia dintr-o rugăciune individuală într-un refren colectiv, o formulă coregrafică a credinței comunității templiere.
Templul în Perioada celui de-al Doilea Templu - aproximativ secolul al VI-lea î.Hr. până la 70 d.Hr. - este laboratorul în care hôšî'ā-nā' a suferit prima sa transmutație profundă. În cadrul ceremoniei de Sukkot (Sărbătoarea Corturilor), preoții și credincioșii înconjurau altarul purtând în mâini ramuri de finic, salcie și mirt - numite lulav - și strigau repetat formula din Psalm. Osana luvav! Repetarea ritmică, în mers circular, a transformat invocația într-un act ritual quasi, aproape hipnotic, în care marginea dintre rugăciune și proclamare devenea din ce în ce mai subțire.
Mishnah Sukkah, una dintre tractările talmudice care codifică aceste practici, descrie cum în a șaptea zi a sărbătorii (numită Hoshana Rabbah, adică „Marea Hoshana”), mulțimile înconjurau altarul de șapte ori, amplificând strigătul până când acesta devenea, mai degrabă decât o implorare adresată divinității, o proclamare comunitară adusă mai târziu identității mesianice. Tradusă drept: “Salvează-ne, te rog!” (Osana Lulave). Această glisare semantică este fundamentală: cuvântul a început să se elibereze de sensul său strict și să își dobândească o valoare simbolică autonomă.
„Nu există în istoria limbajului sacru un alt cuvânt care să fi traversat atât de complet puntea dintre implorare și triumf, rămânând mereu același sunet și totuși însemnând mereu altceva.”
Heinrich Zimmermann, Hosanna und Kyrie, Stuttgart, 1960
Atunci când textele ebraice și aramaice au fost preluate în lumea elenistică și transpuse în greacă - mai întâi prin Septuaginta*, apoi prin scrierile care aveau să alcătuiască Noul Testament - traducătorii s-au confruntat cu o dilemă pe care nu au rezolvat-o, ci mai degrabă au evitat-o elegant: cum să traduci un cuvânt care nu mai are un echivalent funcțional?
Soluția a fost transliterarea. În loc să caute un corespondent semantic în greacă, autorii Cărților Sfinte au preluat sunetul intact: ὡσαννά (hōsanná). Această decizie, aparent tehnică, are consecințe teologice profunde. Transliterarea conservă, dar și opacizează. Pentru un cititor grec din secolul I, hōsanná nu mai era o frază cu sens gramatical, era un sunet sacru, o incantație, un semn al acelui registru lingvistic distinct în care cuvintele nu mai au explicatie, ci ele invocă.
Septuaginta (abreviat: LXX, iar în latină: Septuaginta) este traducerea Pentateuhului* și a celorlalte cărți ale Bibliei ebraice din ebraică în greacă. Septuaginta a constituit baza Vechiului Testament din Biblia creştină.
Pentateuh (Πεντετεύχως — în greacă „cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor”) este numele de proveniență greacă sub care sunt cunoscute în limba română primele cinci cărți ale lui Moise din Vechiul Testament - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronom. În originalul ebraic, ele poartă numele de „Tora”, (Învățătura sau Legea), un cuvânt care vine de la verbul „yara” (hora) care înseamnă „a preda, a instrui”.
Această dinamică nu este accidentală. Gânditorii antici, fie că aparțineau tradițiilor platonice, pitagoreice sau iudeo-creștine, cunoșteau forța aparte a cuvântului opac, a numelui care nu poate fi tradus fără a fi distrus. Hōsanná devine astfel contemporan cu alte formule transliterate: cu Amin, (...) sau cu Maranatha*, fragmente de limbaj sacru intenționat lăsat netradus, pentru că traducerea ar fi însemnat, în sensul lor probabil profanare.
„Maranatha” este o expresie aramaică, care probabil înseamnă „Doamne, vino!” sau „Domnul nostru a venit”, întâlnită în 1 Corinteni 16:22 pentru a exprima speranța creștinilor din primele veacuri în întoarcerea lui Iisus. Ea reprezintă o dorință plină de rugăciune pentru a doua venire (speranța escatologică) și este folosită în rugăciunea contemplativă pentru a aduce mintea la liniște.
Ziua Intrării în Ierusalim și Îndemnul care Schimbă Sensul Istoriei
Evanghelia după Matei (capitolul 21) și cea după Marcu (capitolul 11) descriu un eveniment care, privit dinspre istoria limbajului, este la fel de semnificativ ca orice altceva. Când Iisus din Nazaret intră în Ierusalim călare pe un asin, mulțimile strigă: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Osana întru cei de sus!”
Filologic, evenimentul este de o complexitate remarcabilă. Strigătul „Osana Fiului lui David” nu mai este o cerere de mântuire adresată lui Dumnezeu - este o aclamație mesianică adresată unui Om. Aceasta înseamnă că semantica termenului s-a inversat complet: dintr-un cuvânt care curge dinspre om spre om, sau spre Dumnezeu (o implorare), a devenit un cuvânt care curge dinspre mulțime spre un Om perceput ca divin (o proclamare). Între aceste două mișcări stă întreaga teologie a Întrupării.
„Strigătul Osana marchează momentul în care limbajul uman atinge limita propriei sale puteri și, neputând descrie ceea ce vede, se întoarce la propriile origini: la strigăt, la invocație, la sunet pur.”
Mai mult decât atât: expresia „Osana întru cei de sus”, adresată nu pământului, ci cerului, sugerează că mulțimea intuia că evenimentul depășea cadrul politic și național al așteptărilor mesianice iudaice. Osana nu mai cere doar eliberarea de sub ocupația romană; Osana cere intrarea în altă ordine a realității.
Metamorfoza
Creștinismul primar a moștenit termenul fără ezitare, integrându-l în structura profetică a anafôrei - rugăciunea euharistică centrală. În toate marile liturghii creștine din primele secole - siriană, alexandrină, romană, capadociană. Osana apare în Sanctus, acel imn triplu al sfințeniei divine inspirat din Isaia 6: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot... Osana întru cei de sus.”
Această inserție liturgică marchează ultima și poate cea mai radicală transformare a termenului. Dacă în Psalmul 118 era strigătul de bunăvoință a unui pelerin înfricoșat, dacă în pelerinajele templiere era refrenul colectiv al unei comunități în așteptare, dacă în Ierusalimul evanghelic era aclamația unei mulțimi exaltate - în liturghia creștină Osana devine un atribut permanent al divinului, un sunet care defineșt atmosfera cerului însuși. Nu mai este nici cerere, nici aclamație, este natură a sacrului, îndreptată în mod direct spre Mesia: "Mântuiește-ne, te rog!", "Salvează-ne, te rog!" - sau în unele cazuri “te rog” = “acum”.
Paralelă comparată · Sărbătoarea Corturilor și Duminica Floriilor
Numeroși exegeți, de la Origen în secolul al III-lea până la cercetătorii moderni ai Noului Testament (Joachim Jeremias, Raymond Brown), au subliniat că Intrarea triumfală în Ierusalim este structurată deliberat pe tiparul ritual al lui Hoshana Rabbah, ultima și cea mai intensă zi a Sărbătorii Corturilor. Ramurile agitate de mulțime, strigătul repetat de Osana Lulav, traseul procesional, toate sunt elemente ale unui ceremonial pe care ascultătorii din Ierusalim îl recunoșteau imediat. Iisus nu intră în Ierusalim în ciuda acestui tipar liturgic, ci prin el, asumând și răsturnând în același timp așteptările pe care le genera.
O traversare ancestrala, o simbioza, o transpunere de la un termen usual folosit comun, la propria Sa personificare. O atribuire adusă în mod neintenționat, si îndreptată în mod direct, propriei Sale Ființe.
Există un aspect al termenului Osana pe care istoria doctrinară l-a lăsat, poate voit, în penumbră: ambivalența sa constitutivă. Un cuvânt care înseamnă deopotrivă „salvează-ne” și „slavă ție” este, din perspectivă lingvistică, un paradox, o entitate instabilă semantic. Și totuși, tocmai această instabilitate pare a fi resursa sa spirituală cea mai profundă.
Rugăciunea autentică se află mereu la granița dintre cerere și laudă. Omul care strigă din disperare și omul care cântă din recunoștință pronunță, în structura lor mai adâncă, același act, recunoașterea că există o realitate dincolo de el, față de care el se află în relație de dependență și uimire. Osana este cuvântul care nu alege între aceste două stări, ci le conține pe amândouă, le lasă să co-existe, le permite să se transforme una în cealaltă în funcție de contextul celui care îl rostește.
De aceea, poate, a supraviețuit. Nu pentru că ar fi precis, nu pentru că ar fi doctrinar sau definit, ci pentru că este suficient de larg pentru a găzdui atât disperarea omului, cât și slava pe care i-o atribuie lui Dumnezeu și Fiului Acestuia.
Astăzi, în Duminica Floriilor, în sinagogile care celebrează Hoshana Rabbah, în corurile gregoriene și în cântările bizantine, același sunet revine: Osana (Lulav). Comprimat în patru silabe, el transportă cu sine o întreagă geologie a credinței umane, straturi de sens depuse unul peste altul de-a lungul a trei milenii, fiecare parțial vizibil, dar niciunul complet transparent.
Iar acesta este poate cel mai fidel portret al limbajului sacru în general. Nu are claritate, nu are o definiție fixă, nu deține o precizie doctrinară, ci conține densitate. Un cuvânt care cu cât este rostit mai des, cu atât pare a se ascunde mai mult. Un îndemn care, tocmai pentru că nu a fost niciodată în mod complet tradus, El a rămas viu 🙏 🙏🙏
Note și referințe selectate:
¹ Zimmerli, W. & Jeremias, J., The Servant of God, SCM Press, London, 1957. · ² Lohse, E., „Hosianna", în Novum Testamentum, vol. 6, 1963, pp. 113–119. · ³ Mishnah Sukkah 3:9; 4:5 — descrierea ceremoniei de Hoshana Rabbah. · ⁴ Brown, R.E., The Death of the Messiah, Doubleday, New York, 1994. · ⁵ Fitzmyer, J.A., The Gospel According to Luke, Anchor Bible, vol. 28A, 1985. · ⁶ Dahood, M., Psalms III, Anchor Bible, 1970 — comentariu la Psalmul 118. · ⁷ Zimmermann, H., Das absolute „Ich bin" in der Redeweise Jesu, Stuttgart, 1960.
Toate cele bune!