Odin în rolul lui Moș Crăciun și alte mituri nordice legate de Crăciun. 🎅🎄

Analiza Yuletide și evoluția de la Yule la Crăciun..

V-ați întrebat vreodată cine este de fapt Moș Crăciun? Poate fi acesta zeul nordic Odin, într-una dintre numeroasele sale deghizări? Un festival nordic numit Festivalul Viking din Largs, și-a pus acesta întrebare în anul 2020. De acolo trendul a plecat spre mai multe bloguri și site-uri web. Iar în cele din urmă a ajuns și la voi prin intermediul paginii de Istorie și Cultură. Mai jos vom despica firul în patru folosind surse critice legate de sărbătoarea Vikingă numite Yule. Acesta va fi un articol lung, dar țineți aproape, pentru ca acesta nu este deloc lipsit de context.

În data de 9 decembrie 2020, organizatorii Festivalului Viking din Largs, au postat următoarele pe una dintre paginile lor:

„Sperăm cu toții că, după un an atât de dificil, veți avea parte de un Crăciun minunat, plin de distracție, râsete, mâncare și hidromel (mied).

Iată câteva tradiții vikinge pe care le considerăm de la sine înțelese.

Yuletide era sărbătorit inițial de popoarele germanice antice, inclusiv celții și vikingii, precum și de alte popoare din întreaga Europă, cu mult înainte de apariția sărbătorii creștine. În special în Scandinavia, sărbătorile Yule sunt cu mii de ani mai vechi decât sărbătoarea Crăciunului așa cum o cunoaștem noi astăzi.

Odată cu convertirea europenilor la creștinism, sărbătorile solstițiului au dispărut, dar multe tradiții antice legate de Yule au rămas.

Vâscul

În mitologia scandinavă, Balder, zeul luminii și al binelui, a fost ucis de o săgeată otrăvită cu vâsc. Când mama lui, Frigga, a plâns pentru el, lacrimile ei au căzut pe fructele roșii, transformându-le în albe. Fructele albe au devenit apoi suficient de puternice pentru a-l învia pe Balder. Acesta a fost folosit ca simbol al reînnoirii și al învierii, potrivindu-se perfect cu sărbătoarea modernă de Crăciun.

Moș Crăciun

Odin

În timpul sărbătorii Yule celebrată de popoarele germanice, mulți credeau că aparițiile fantomelor și fenomenele supranaturale se produceau mult mai des decât în restul anului, cum ar fi în timpul Vânătoarei Sălbatice, care era o procesiune de fantome pe cer condusă de Odin, care avea o barbă lungă și aducea cadouri celor care le meritau. Vi se pare cunoscut?

Colindele de Crăciun.

Colindele de Crăciun sunt cunoscute și sub numele de „wassailing” și au origini nordice și anglo-saxone. În mod tradițional, țăranii vizitau feudalii și cântau colinde în schimbul unor cadouri și dulciuri. Acest lucru conferă un nou context versului din cântecul „We Wish You a Merry Christmas”: „Nu plecăm până nu primim ceva, așa că aduceți ceva aici”.

12 zile de Crăciun

În mod tradițional, sărbătoarea de iarnă dura douăsprezece zile, de unde provine și tradiția modernă a celor douăsprezece zile de Crăciun.

Bradul de Crăciun și decorațiunile.

Scandinavii obișnuiau să decoreze copacii veșnic verzi cu statui, alimente, haine și rune, ca tribut adus zeilor. În plus, se credea că spiritele trăiau în copaci, dar plecau în timpul lunilor de iarnă și puteau fi aduse înapoi cu ofrande din gospodărie. Toate plantele verzi erau aduse în casă pentru a aduce viață și culoare locuinței altfel sumbre și întunecate.

Șunca de Crăciun

Vikingii și alte culturi germanice antice aveau multe ocazii să-și cinstească zeii cu ospățuri și ritualuri, unul dintre acestea implicând sacrificarea unui mistreț în speranța unei recolte bogate în sezonul următor. Dacă mănânci șuncă la ospățul de Crăciun, te alături unei tradiții îndelungate, care a început cu sacrificarea mistrețului.

Bustenii de Crăciun

Bustenii de Crăciun sunt busteni mari decorați care odinioara aveau inscripționate rune și simboluri. Bustenii erau arși, iar o parte din ei erau păstrați pentru a proteja casa.

Coroane de Crăciun

În cinstea solstițiului de iarnă, care marca întoarcerea soarelui și începutul zilelor mai lungi, vikingii au creat roți solare, care semănau foarte mult cu coroanele de Crăciun. După ce era confecționată, roata solară era arsă și rostogolită pe un deal pentru a anunța venirea soarelui.

Sursa: normandescendants.org, Wikipedia.

Vă dorim un Crăciun/Yule și un An Nou minunat.

---

*Nota Autorului:

În lumea antica aceste tradiții erau foarte comune, Zagmuk (An Nou) sau Akitu Akkadian (Sărbătoarea Recoltei sau ceea a Primăverii, asociată cu Paștele), în Sumerul antic, are în esență o procesiune asemănătoare, de aici putem deduce că și strămoșii noștri, daci, traci, geți, dar și greci, oarecum cu legături față de poporul celt sau cu alte civilizații nordice, aveau oarecum, anumite procesiuni asemănătoare. Acestea fiind preluate și de romani prin celebrele Saturnalii. Dar despre acestea probabil că vom vorbi într-o altă ediție - viitoare. În care îmi propun să fac un rezumat și sa concluzionez cu exactitate manifestarea străbunilor, cu privire la aceste ritualuri mistice. Deocamdată, aceste lucruri le puteți deduce chiar și dumneavoastră, dacă urmăriți link-urile sugerate mai sus, în acesta notă….

---

Principala problemă a acestui text este că preia obiceiurile noastre actuale de Crăciun, precum bradul de Crăciun, Moș Crăciun, cadourile, colindele, bușteanul de Crăciun și cele 12 zile de Crăciun, și le proiectează înapoi în timp, într-un trecut antic și la modă (epoca vikingilor), sărind peste cei 1000 de ani care au trecut între timp și toate celelalte influențe, fără a cita surse și fără a face vreo analiză critică.

În rândurile ce urmează, cu ajutorul lui Ragnhild Ljosland (autorul principal), vom despacheta textul complet. Așadar așezați-vă comod, puneți-vă o cană de ceai fierbinte sau o ciocolata calda, pentru că avem multe subiecte de dezbătut 🎄

---

Yuletide și evoluția de la Yule la Crăciun

Nu e rău ca introducere, pentru a seta scena (cu excepția faptului că celții nu sunt un popor germanic). Să vedem ce se întâmplă când analizăm mai detaliat sursele scrise despre Yule nordic.

Există foarte puține surse care să ne spună cum sărbătoreau vikingii, înainte de convertirea la creștinism, Yule (jól). Cea mai detaliată descriere provine din Hákonar saga góða (Saga regelui Hakon cel Bun), din opera Heimskringla a lui Snorri Sturluson, scrisă în secolul al XIII-lea. Într-un capitol intitulat „Despre sacrificii”, Snorri descrie o sărbătoare blót la reședința conților de Lade. Aceste sacrificii blót aveau loc de trei ori pe an: la începutul iernii, la mijlocul iernii și la sfârșitul iernii: „În apropierea zilei de iarnă (mijlocul lunii octombrie) trebuiau să aducă sacrificii pentru un sezon bun, în mijlocul iernii pentru o recoltă bună, iar în apropierea zilei de vară (mijlocul lunii aprilie) era sacrificiul pentru victorie” (Billington, 2008). Procedura sacrificială nu pare să fie deosebit de diferită la mijlocul iernii/Yule în comparație cu celelalte două.

„Era o veche tradiție ca, atunci când urma să aibă loc un sacrificiu, toți bondes (fermieri liberi, proprietari de pământ) să vină la locul unde se afla templul și să aducă cu ei tot ce aveau nevoie pe durata festivalului sacrificiului. La acest festival, toți bărbații aduceau bere cu ei; și toate tipurile de vite, precum și caii, erau sacrificați, iar tot sângele care provenea de la ei era numit „hlaut”, iar vasele în care era colectat erau numite vase hlaut. Se confecționau bastoane hlaut, asemănătoare cu perii de stropit, cu care se stropeau toate altarele și pereții templului, atât în exterior, cât și în interior, au fost stropite, iar oamenii au fost stropiți cu sânge; dar carnea a fost fiartă și transformată în mâncare gustoasă pentru cei prezenți. Focul era în mijlocul podelei templului, iar deasupra lui atârnau cazanele, iar cupele pline erau întinse peste foc; iar cel care a organizat festinul, care era un șef, a binecuvântat cupele pline și toată carnea sacrificiului. Și mai întâi a fost golită cupa lui Odin pentru victoria și puterea regelui său; După aceea, cupele lui Niord și Freyja pentru pace și un sezon bun. Apoi, era obiceiul multora să golească cupa brage (1); iar apoi oaspeții goleau o cupă în memoria prietenilor plecați, numită cupa amintirii. Contele Sigurd era un om generos, care a făcut ceva foarte apreciat; și anume, a organizat un mare festival de sacrificiu la Hlader (reședința contelui, astăzi Lade), pentru care a plătit toate cheltuielile. […] După recoltă, spre sfârșitul iernii, a avut loc un festival de sacrificiu la Hlader, la care a participat și regele. […] Când primul pahar a fost umplut, contele Sigurd a rostit câteva cuvinte, l-a binecuvântat în numele lui Odin și a băut din corn în cinstea regelui; apoi regele l-a luat și a făcut semnul crucii peste el. Atunci Kar din Gryting a spus: „Ce vrea să spună regele prin gestul acesta? Nu va aduce jertfă?” Contele Sigurd a răspuns: „Regele face ceea ce faceți voi toți, care aveți încredere în puterea și forța voastră. El binecuvântează paharul plin în numele lui Thor, făcând semnul ciocanului său peste el înainte de a bea.” În această seară a fost liniște. A doua zi, când oamenii s-au așezat la masă, țăranii l-au presat puternic pe rege să mănânce carne de cal (1); și cum el nu voia sub niciun pretext să facă acest lucru, au vrut să-l facă să bea supa; și cum nici acest lucru nu voia să facă, au insistat să guste măcar sosul; iar când a refuzat, au vrut să pună mâna pe el. Contele Sigurd a venit și a făcut pace între ei, rugându-l pe rege să-și țină gura deasupra mânerului oalei, pe care se așezase fumul gras al cărnii de cal fierte; iar regele a pus mai întâi o cârpă de in peste mâner, apoi a căscat gura deasupra ei și s-a întors la scaunul înalt; dar niciuna dintre părți nu a fost mulțumită de acest lucru. […] În iarna următoare, regele a pregătit o sărbătoare de Crăciun în More, iar opt căpetenii au hotărât să se întâlnească la aceasta. […] Acești opt bărbați s-au angajat, primii patru să eradice creștinismul din Norvegia, iar ceilalți patru să-l oblige pe rege să aducă jertfe zeilor. […] Imediat, în prima zi a sărbătorii, țăranii au insistat cu tărie ca regele să aducă jertfe și l-au amenințat cu violență dacă refuza. Earl Sigurd a încercat să facă pace între ei și a ajuns atât de departe încât regele a luat câteva bucăți de ficat de cal și a golit toate cupele pe care țăranii le umpluseră pentru el fără să facă semnul crucii; dar, de îndată ce ospățul s-a terminat, regele și contele s-au întors la Hlader. (Sturluson 2013 - 1225.).

Din aceasta putem trage câteva concluzii: Există un conflict între creștinism și păgânism, care face parte dintr-o luptă continuă pentru putere între conții de Lade și susținătorii lor, pe de o parte, și rege și susținătorii săi, pe de altă parte. Saga a fost scrisă mai târziu, după ce creștinismul s-a consolidat, iar naratorul este, prin urmare, de partea regelui în acest conflict și poate prezenta conții și practicile lor într-o lumină negativă. El poate, de asemenea, să proiecteze ideile creștine medievale, precum patriarhatul și existența unui singur zeu principal, înapoi în timp, în perioada păgână. Este recomandabil să luăm această relatare cu o oarecare rezervă.

Cu toate acestea, unele detalii par credibile: ritualul blót presupunea sacrificarea animalelor, inclusiv a cailor, fierberea și consumarea cărnii lor și băutul supei. Existau, de asemenea, băuturi alcoolice (bere) care erau consumate în mod ceremonial ca toasturi în cinstea zeilor nordici și a rudelor și prietenilor decedați. Din tradiția scandinavă ulterioară știm că fabricarea berii era o parte centrală a pregătirilor pentru Crăciun/jol, iar sărbătorile durau atâta timp cât mai era băutură (Hodne 2007, Visted și Stigum 1971). Din nou, Saga lui Hakon cel Bun are ceva de spus în acest sens: ea susține că regele Hakon a emis o lege în acest sens:

„El (Hakon cel Bun) a emis o lege potrivit căreia sărbătoarea Yule trebuia să înceapă în același timp cu cea a creștinilor și că fiecare bărbat, sub pedeapsa legii, trebuia să prepare o masă din malț sub formă de bere și să păstreze astfel sfințenia Yule atât timp cât dura.”

Această lege ar fi putut fi un compromis între tradiția creștină și cea păgână. Deja în poemul precreștin Haraldskviða se folosește expresia „a bea Yule” (Hille 2007, p. 23).

---

Vâscul

În Marea Britanie și nu numai, este popular să decorezi cu vâsc de Crăciun, iar cine se află sub el poate cere un sărut. Înainte de introducerea decorațiunilor artificiale în secolul al XIX-lea, plantele veșnic verzi erau populare și erau arse sau, dacă erau comestibile, date ca hrană vitelor (Roud 2003: 84-85). Orice plantă veșnic verde era potrivită. Ideea răspândită astăzi că vâscul era considerat o plantă „păgână” și interzis în biserici nu are niciun fundament și a apărut abia în secolul al XIX-lea (Roud 2003: 85).

De unde a apărut ideea că vâscul este o plantă păgână și cum s-a creat legătura cu mitologia nordică? Operele clasice ale autorilor romani și greci erau populare în Marea Britanie modernă timpurie în rândul elitei educate. Unul dintre aceștia era Pliniu cel Bătrân (77 d.Hr.), care a scris o descriere a druizilor din Galia. El a menționat că druizii venerau vâscul care creștea pe stejar ca fiind planta lor cea mai sacră. Această descriere a fost apoi..

...„repetată până la saturație de nenumărați scriitori britanici și a fost folosită ca bază pentru nenumărate fantezii despre druizi și originile antice ale obiceiurilor și credințelor noastre [...] Nu există nicio altă mențiune despre natura sacră a vâscului în Marea Britanie până când anticarii au început să citească și să creadă în Pliniu, aproximativ 1500 de ani mai târziu” (Roud 2003: 311).

În secolul al XIX-lea a venit perioada romantismului național, când vikingii și „Vechiul Nord” au devenit la modă în rândul claselor educate britanice (Wawn 2002). Miturile nordice au devenit disponibile în traducere. Având acum la dispoziție acest material, nu este nevoie de prea multă imaginație pentru a combina ideea vâscului păgân cu mitul lui Balder.

„Victorienii au readus la viață și mitul scandinav al lui Balder cel Frumos, în care Balder este ucis de o suliță de vâsc ghidată de zeul gelos Loki”, scrie Richard Mabey în Flora Britannica (1996:241).

În ceea ce privește mitul lui Balder în sine: acesta conține vâsc, dar nu are legătură cu Yule, iar simpla apariție a vâscului nu este suficientă pentru a postula o tradiție neîntreruptă care se întinde pe un mileniu. Forma convențională a mitului, așa cum a fost consemnată de Snorri Sturluson, poate fi rezumată după cum urmează: Balder a visat că era în pericol, așa că mama sa, Frigg, a făcut ca toată lumea să promită că nu-i va face rău. Ea a primit promisiuni de la foc, apă, fier și toate metalele, pietre, pământ, copaci, boli, toate animalele și păsările, otravă, șerpi și multe alte lucruri. Apoi a devenit o distracție printre zei să tragă cu pietre și arme în Balder, doar pentru a vedea cum acestea ricoșează din el. Dar Loki știa că vâscul crescut la vest de Valhalla nu promisese nimic, deoarece părea atât de tânăr și inocent pentru Frigg. Loki a cules acest vâsc, apoi s-a dus la Hod, fratele orb al lui Balder, și i-a cerut să tragă cu el în Balder, în timp ce Loki dirija. Balder căzu mort la pământ. După multă jale, Frigg îl trimise pe Hermod pe calul lui Odin, Sleipnir, să călărească spre nord și în jos, spre Hel, pentru a negocia cu zeița morților, în timp ce trupul lui Balder primea o înmormântare spectaculoasă pe o corabie în flăcări. Hermod găsi drumul pe care îl luase Balder, traversând podul Gjallarbru și coborând spre nord, până ajunse la porțile lui Hel. Acolo, în sala lui Hel, stătea fratele său Balder. Hermod o imploră pe Hel să-l lase să-l ducă pe Balder acasă, dar Hel spuse: cu o singură condiție, ca toată lumea să plângă pentru el. Când Hermod se întoarse cu acest mesaj, zeii au trimis mesageri la toate lucrurile și ființele, cerându-le să plângă, și toate au făcut-o. Cu excepția uneia: o uriașă dintr-o peșteră, numită Thanks. Ea spuse: „Thanks va plânge cu lacrimi uscate pentru înmormântarea lui Balder.” Ea era Loki deghizat. Așa că Hel a păstrat Balder pentru ea, iar Loki a fost pedepsit fiind legat și având un șarpe care îi picura otravă pe el. (Sturluson și Faulkes, 1992 - 1220, pp. 48-52).

După cum veți observa, aici nu se menționează nimic despre folosirea boabelor de vâsc pentru a-l învia pe Balder. Cu toate acestea, există o mărturie locală interesantă a poveștii din Orkney, unde Hermod reușește să-l aducă pe Balder din Hel. Este firesc ca o poveste să aibă multe variante locale, la fel cum și povestea clasică a lui Orfeu și Euridice a avut variante locale (Warden 1985), inclusiv una din Shetland („Regele Orfeo”), unde Orfeu reușește să-și recupereze iubita din lumea subterană. această versiune din Orkney a poveștii lui Balder se termină cu Hermod (sau „Harry Mowat”, cum este numit aici) întorcându-se acasă cu Balder („Ballie”) (Marwick, Muir și Irvine, 2014). Totuși, acest lucru nu înseamnă că există vreo legătură cu tradițiile de Crăciun din Marea Britanie de astăzi.

---

Cadouri de Crăciun și Odin în rolul lui Moș Crăciun

Nu văd nicio legătură directă între Odin și Moș Crăciun. Moș Crăciunul modern este o combinație a mai multor influențe, în principal Sfântul Nicolae, dar poate avea și unele aspecte păgâne vagi sau elemente mai vechi din credințele populare, cum ar fi ideea că un spirit poate călători prin aer și intra în casă prin punctele sale slabe, cum ar fi coșul de fum. „Jólnir” („figura Yule”) și „jálfaður”[1] (probabil: „tatăl Yule”, destul de similar cu Moș Crăciun) sunt două dintre cele aproximativ 150 de nume diferite ale zeului Odin (Billington 2008; Vídalín și Sveinbjørnsson 1854, pp. 262-3), dar este o mare diferență între aceasta și a-l vedea pe Odin ca pe Moș Crăciun. Mai mult, Crăciunul nu este în niciun caz o sărbătoare dedicată exclusiv lui Odin: toasturile pentru o recoltă bună erau închinate lui Odin, lui Frey, zeul fertilității, și lui Njord, zeul pescuitului, precum și toasturi mai locale și personale. Da, Odin este descris cu barbă, dar toți bărbații din epoca vikingilor aveau barbă, iar lipsa acesteia era considerată o rușine socială, așa că barba lungă a lui Odin nu ne spune nimic.

Cu toate acestea, Odin se număra printre zeitățile venerate la Yule. Lucrarea istorică Ágrip, datând de la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea, susține chiar că numele jól (Yule) al festivalului provine de la numele Jólnir al lui Odin, și nu invers, deși aceasta este o neînțelegere din partea sa (Hille 2007, p. 22). Numele Jólnir este atestat și în poezii care datează din epoca vikingilor propriu-zisă: þórsdrápa și Háleygjatal (Hille 2007, p. 23).

Ceea ce se spune aici despre Vânătoarea Sălbatică conține un sâmbure de adevăr și are o bază atât în credințele populare scandinave, cât și în cele celtice atestate în vremuri mai târzii, dar textul simplifică povestea. Echivalentul scandinav al „Vânătorii sălbatice” celtice este cunoscut sub numele de Oskoreia (uneori scris Åsgårdsreia) și din obiceiurile ulterioare ale comunităților agricole știm că oamenii se îmbrăcau în costume înfricoșătoare (cum ar fi Capra de Crăciun) și vizitau fermele vecine, unde li se ofereau mâncare și băutură (Hodne 2007). La sfârșitul secolului al XX-lea, acest obicei era practicat aproape exclusiv de copii, iar în 2020 a dispărut aproape complet, fiind înlocuit de sărbătoarea americanizată de Halloween. Astfel de obiceiuri de deghizare și vizitare sunt răspândite și în Scoția, unde, de exemplu, în Shetland, deghizații erau cunoscuți sub numele de Skeklers. Există unele indicii că obiceiul ar putea avea rădăcini în religia nordică, Odin fiind printre ființele supranaturale călătoare ale Oskoreia, dar sursele sunt rare și este dificil să se știe cu certitudine ce formă au luat aceste credințe și obiceiuri în epoca vikingilor (Hille 2007, 24-25, 37). În acest caz, Odin ar fi îndeplinit rolul de zeu al morților, conducând un grup de strămoși ca parte a venerării vikingilor pentru strămoși.

Mos Crăciun stânga - Odin dreapta

În ceea ce privește cadourile de Crăciun, nu există nicio mențiune că Odin le-ar fi împărțit în același mod ca Moș Crăciun, dar Snorri Sturluson spune în Heimskringla: Cronica regilor Norvegiei că regele Olaf (= Sfântul Olaf, unul dintre regii care au contribuit la creștinarea Norvegiei) le-a oferit cadouri unor oameni loiali ai săi de Crăciun:

172. CADOURILE REGELUI OLAF DE CRĂCIUN.

Regele Olaf a dat un mare ospăț de Crăciun, la care au participat multe personalități importante. În a șaptea zi de Crăciun, regele, însoțit de câteva persoane, printre care se afla și Sigvat, care îl servea zi și noapte, s-a dus la o casă în care erau păstrate cele mai prețioase obiecte ale regelui. Conform obiceiului său, el adunase acolo cu mare grijă cadourile valoroase pe care urma să le ofere în ajunul Anului Nou. În casă se aflau numeroase săbii cu mâner de aur, iar Sigvat a cântat:

„Săbiile stau acolo, Strălucitoare și frumoase, Vâslele acelea înmuiate în sânge: Dacă aș fi fost în favoare, Și eu aș fi avut parte de ele. Scaldul ar lua cu bucurie o sabie Și ar folosi-o pentru stăpânul său: Odată a fost în favoare, Și o sabie s-a pătat cu sânge.”

Regele luă o sabie cu mânerul înfășurat în aur și cu garda montată în aur și i-o dădu. Era un obiect de mare valoare, dar darul nu fu privit fără invidie, după cum se va vedea mai târziu. (Sturluson 2013 - 1225).

Acest cadou de Anul Nou pare să fie oferit conform vechii tradiții de a răsplăti poeții cu daruri valoroase pentru a se asigura că aceștia consemnează faptele mărețe ale regelui și îi răspândesc reputația bună.

Pe de altă parte, 65 de ani mai târziu, în 1093, potrivit lui Snorri, „Hakon a scutit poporul din Throndhjem de toate taxele portuare și le-a acordat multe alte privilegii. El a eliminat cadourile de Crăciun și a câștigat astfel bunăvoința tuturor locuitorilor din Throndhjem.” (Sturluson 2013 - 1225).

[1] Numele este folosit și pentru urs, în Edda (Vídalín și Sveinbjørnsson 1854, p. 262.)

---

Colinde de Crăciun

Colindatul de Crăciun.

Colindatul de Crăciun este cunoscut și sub numele de wassailing, care are origini în limba nordică veche și anglo-saxonă. În mod tradițional, țăranii își vizitau stăpânii feudali și cântau colinde în schimbul unor cadouri și dulciuri. Acest lucru conferă un nou context versului din cântecul We Wish You a Merry Christmas: „Nu plecăm până nu primim ceva, așa că aduceți ceva aici”.

Se pare ca aici exista o combinație între obiceiul englezesc al wassailing și obiceiul menționat mai sus al guising și visiting, ambele implicând obținerea de mâncare și băutură de la casele vecine. Colindele de Crăciun, așa cum le cunoaștem astăzi, își au în mare parte rădăcinile în biserica creștină. Enciclopedia Britannica menționează că…

...„colindul pare să se fi cristalizat la începutul secolului al XIV-lea, în esență ca un cântec religios popular. Din acea perioadă s-au păstrat câteva melodii de colinde și aproximativ 500 de texte. Majoritatea se referă la Fecioara Maria, pruncul Iisus sau sfinții ale căror sărbători urmează după Crăciun; există, de asemenea, câteva colinde de Paște sau din perioada Pasiunii […]” (Enciclopedia Britannica online, „colind”).

Wassailing este un obicei de Anul Nou, cu cântece care cer mâncare și bautură, menite sa fie cantate la ușile vecinilor. Un exemplu este Cântecul de Anul Nou ( The Big Orkney Song Project, 2011). Nici colindele, nici wassailing-ul nu au o legătură directă cu vreun obicei nordic vechi. Imaginați-vă cum ar fi sa cântați “O sabie pătată de sânge” în biserică în ajunul Craciunului…

---

Douăsprezece zile de Crăciun; sau cât dura sărbătoarea vikingă Yule?

Este dificil să se identifice sursa originală a acestei afirmații, mai ales una precreștină. În secolul al XII-lea, în timpul domniei regelui Inge, Snorri ne spune că „Gregorius a plecat din Konungahella la sfârșitul lunii decembrie și a ajuns la Fors în a treisprezecea zi a lunii decembrie, unde a rămas o noapte și a ascultat vecernia în ultima zi a lunii decembrie, care era o sâmbătă, iar sfântul Evanghelie a fost citit în fața lui”. Aici, se pare că sărbătoarea din luna decembrie are mai mult de 13 zile.

Cu câțiva ani mai devreme, tot potrivit lui Snorri, s-au petrecut următoarele:

„Regele Harald a venit din est de-a lungul coastei cu o mare armată, iar această iarnă (1135 d.Hr.) este numită din această cauză „Iarna mulțimii”. Regele Harald a ajuns la Bergen în ajunul Crăciunului și a debarcat cu flota sa la Floruvagar, dar nu a vrut să lupte din cauza perioadei sacre. Însă regele Magnus s-a pregătit pentru apărare în oraș. A ridicat o mașină de aruncat pietre pe holm și a pus lanțuri de fier și bariere de lemn peste trecerea dintre casa regelui și Nordnes, și la podul Monks. El a făcut capcane pentru picioare și le-a aruncat în câmpul Saint John, și nu a întrerupt aceste lucrări decât în timpul celor trei zile sacre de Crăciun. În ultima zi de sărbătoare de Yule, regele Harald a ordonat cornurilor de război să sune adunarea oamenilor săi pentru a merge în oraș; și, în timpul sărbătorilor de Yule, armata sa a crescut cu aproximativ 900 de oameni.

Aici, se pare că se sărbătoresc doar trei zile de Yule. În orice caz, ambele episoade au avut loc după convertirea la creștinism, nu în epoca vikingilor propriu-zisă.

Legea Gulathing (tot din secolul al XIII-lea), în secțiunea Legislația bisericească, capitolul 34 „Privind sărbătoarea Yule”, spune:

„În timpul festivalului Yule, primele patru zile și (primele) patru nopți vor fi sfinte; dar în a cincea, a șasea și a șaptea (zi) se poate aduce acasă furaje și se poate îndepărta gunoiul de sub vite până la amiază; dar a opta (zi) este sfântă ca și prima. A noua, a zecea, a unsprezecea și a douăsprezecea zi (vor fi păstrate) ca cele dintre a patra și a opta; dar a treisprezecea, ca prima.” (Larson, trad. 2008, p. 240)

Cele 13 zile de aici, cu diferite grade de sfințenie, sunt în mod clar un obicei creștin, așa cum este prevăzut în Legea Bisericii. Saga regelui Hakon cel Bun a lui Snorri afirmă că „Înaintea lui (Hakon cel Bun) , începutul Yule, sau noaptea sacrificiului, era noaptea de iarnă (14 decembrie), iar Yule era sărbătorit timp de trei zile după aceea”. O concluzie provizorie din aceasta ar putea fi că, înainte de convertirea la creștinism, Yule era sărbătorit timp de trei zile!?, dar că trecerea la creștinism a adus o perioadă mai lungă de sărbătoare, de 13 zile în loc de 3 sau 12. Ambele implicau ospăț și băutură. Concluzia este provizorie, deoarece niciuna dintre sursele de mai sus nu datează din perioada precreștină și toate sunt scrise dintr-o perspectivă creștină.

---

Pomii de Crăciun și decorațiunile – și sacrificiile umane!

Pomul de Crăciun și decorațiunile.

Scandinavii obișnuiau să decoreze copacii veșnic verzi cu statui, alimente, haine și rune, ca tribut adus zeilor. În plus, se credea că spiritele trăiau în copaci, dar plecau în timpul lunilor de iarnă și puteau fi aduse înapoi cu ofrande din gospodărie. Toate plantele verzi erau aduse în casă pentru a aduce viață și culoare locuinței altfel sumbre și întunecate.

După cum s-a menționat mai sus în secțiunea dedicată vâscului, există înregistrări atât din Marea Britanie, cât și din Scandinavia din perioada modernă timpurie (începând cu anul 1600) privind utilizarea plantelor veșnic verzi ca decorațiuni de Crăciun, iar acest obicei poate fi mult mai vechi, deși nu se știe cu exactitate cât de vechi. În Marea Britanie, cel mai des utilizat era iliceul, în timp ce în Scandinavia era popular ienupărul (Roud 2003, Hodne 2007), însă numai sub formă de ramuri, care erau împrăștiate prin casă pentru a crea un parfum plăcut. Pomul de Crăciun își are originea în Germania și a ajuns în Anglia în secolul al XIX-lea odată cu prințul Albert (Encyclopaedia Britannica, „Christmas Tree”).

Ofrande atârnate în copaci – Cel mai apropiat lucru ar fi obiceiul vikingilor de a face sacrificii de animale și chiar de oameni. După cum se povestește în poemul Hávamál, Odin s-a spânzurat odată de copacul lumii Yggdrasil pentru a dobândi înțelepciune trecând prin moarte. Așa a învățat runele și vrăjile. De asemenea, după cum descrie Snorri Sturluson în Edda, Norne sau zeițele destinului au sculptat rune pe scoarța lui Yggdrasil pentru a-l proteja. Cu toate acestea, nu există dovezi ale unui obicei de a decora un pom de Crăciun cu rune. Sacrificiile de animale și umane erau uneori atârnate în copaci; există o descriere vie a misionarului Adam din Bremen din secolul al XI-lea, care descrie templul păgân din Uppsala, unde cai și oameni erau atârnați în copaci ca sacrificii lângă figurile lui Odin, Thor și Frey, iar în descrierea autorului roman Tacitus despre un trib germanic de pe continentul european există o pădure sacră unde au loc sacrificii umane.

Klas Wikström af Edholm (2020) în teza sa de doctorat despre sacrificiile umane în rândul popoarelor nordice face o distincție între sacrificiile umane legate de război și sacrificiile umane ca obicei calendaristic. Inamicii căzuți erau dedicați lui Odin, zeul războiului și al morților, iar inamicii captivi erau uneori uciși ca sacrificii pentru Odin. Cu toate acestea, ca obicei calendaristic, Odin nu este dominant ca destinatar. Sacrificii de animale și, uneori, chiar sacrificii umane erau făcute la sărbătorile blót (așa cum s-a descris mai sus), una dintre ele fiind sărbătoarea de iarnă, cu intenția de a aduce coeziune în societate, pace și o recoltă bună (Wikström af Edholm, 2020, p. 266). Cu toate acestea, aceste rituri sunt foarte diferite de bradul și decorațiunile noastre de Crăciun! (Ca o paranteză, observați cum crucea este, de asemenea, făcută din lemn și, prin urmare, în ultimă instanță, dintr-un copac, iar Iisus este un sacrificiu uman atârnat pe ea ...)

*Ca legătură doresc sa adaug faptul că nordicii și sărbătorile antice de 12 zile, aveau și o credință puternica în spirite mistice, care bântuiau codrii, munții și pădurile. Iar aici poate fi o legătură cu bradul, pe care se așează diverse rune pentru a-l omagia pe Odin (cum este descris mai sus, de către autoare), fiind legat de aceasta plantă verde. Și prin care de obicei se cerea protecția spiritelor sacre, atrăgând-ule cu ajutorul runelor magice sau a sacrificilor- după obiceiul desemnat de Odin.

---

Șuncă, mistreț, Frey și Freyja

Șuncă de Crăciun

Vikingii și alte culturi germanice antice aveau multe ocazii să-și cinstească zeii cu ospățuri și ritualuri, unul dintre acestea implicând sacrificarea unui mistreț în speranța unei recolte bogate în sezonul următor. Dacă mănânci șuncă la ospățul de Crăciun, te alături unei tradiții îndelungate, respectate de-a lungul timpului, care a început cu sacrificarea mistrețului.

Textul are de fapt dreptate aici. Șunca („ribbe”) este astăzi un fel de mâncare tradițional de Crăciun în mare parte din Scandinavia. Având în vedere că Odin și Frey erau venerați la Yule, este de remarcat faptul că războinicii morți aleși de Odin în Valhalla mănâncă în fiecare seară un festin ritualic cu șuncă. Porcul, Sæhrímnir, este sacrificat zilnic, dar, în conformitate cu o înțelegere ciclică a timpului, revine întotdeauna la viață, gata pentru următoarea masă (Sturluson și Faulkes, 1992. Hille 2007, p. 41). Porcii masculi (deși nu neapărat sălbatici) sunt, de asemenea, asociați cu Frey și Freyja: în poemul Hyndluljoð, Freya călărește un mistreț, în timp ce Frey avea un mistreț numit Gullinbusti. Prin urmare, pare plauzibil ca păgânii nordici să fi sacrificat un porc (mascul, domestic) la Yule și să fi organizat o masă rituală, fie pentru a-i chema pe Frey și Freyja pentru un an bun, o recoltă bună și pace, fie pentru a participa simbolic la festinul lui Odin în Valhalla înainte de Ragnarok (Hille 2007, pp. 42-43).

---

Faimosul buștean de Crăciun

Bușteanul de Crăciun

Buștenii de Crăciun sunt bușteni mari decorați, care odinioară erau în mod tradițional gravate cu rune și simboluri. Bușteanul era ars, iar o parte din el era păstrată pentru a proteja casa.

Acesta apare mereu online și în mass-media ca o legătură directă sau o dovadă a supraviețuirii vikingilor în cultura britanică. Din păcate, însă, nu există nicio mențiune despre tradiția bușteanului de Crăciun din epoca vikingilor nordici sau din Evul Mediu, nici din Scandinavia modernă timpurie. Din Anglia, Oxford English Dictionary menționează atestări scrise din 1725 și 1848.

La pagina 42 din cartea excelentă a lui Ørnulf Hodne despre tradițiile de Crăciun din Norvegia rurală modernă timpurie, „Jul i Norge”. El scrie că, la mijlocul secolului al XIX-lea, oamenii obișnuiau să aducă acasă lemne de foc pentru Crăciun și încercau să aleagă lemne de foarte bună calitate, care ardeau mult timp și dădeau multă căldură. Dacă scânteile erau abundente, era un semn bun, deoarece scânteile țineau vrăjitoarele departe de coșul de fum. Adesea se includea și un buștean foarte mare, menit să ardă pe tot parcursul Ajunului Crăciunului. Așadar, iată totuși un buștean de Crăciun din Norvegia modernă timpurie.

*Busteanul de Crăciun este descris și în cultura românească de către Ion Ghinoiu în cartea “Sărbători și obiceiuri românești” (Elion, 2003). Acesta ne spune următoarele:

“Butucul de Crăciun a fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure și ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăștea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci și de daco-romani înainte de creștinare. În limba română „butuc” are, printre altele, o semnificație funerară: „a găsi pe cineva butuc” se spune despre omul mort fără lumânare; „a-l lega butuc” se spune despre cel imobilizat ca un mort. La întocmirea arborilor genealogici, butucul este numele strămoșului din care coboară spițele de neam. În Mehedinți este consemnat obiceiul arderii în Ajunul și ziua de Crăciun unui lemn (butuc) de cer, iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a pătruns din nordul și vestul Europei, de sus în jos, de la oraș la sat, tradiția împodobirii bradului. Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni și sârbo-croați.”

---

Coroane, roata soarelui, crucea soarelui și svastica

Coroane de Crăciun

În cinstea solstițiului de iarnă, care marca întoarcerea soarelui și începutul zilelor mai lungi, vikingii au creat roțile soarelui, care semănau foarte mult cu coroanele de Crăciun. După ce era confecționată, roata soarelui era arsă și rostogolită pe un deal pentru a anunța venirea soarelui.

Vezi mai sus, la secțiunile „Vâsc” și „Brad de Crăciun”.

Hille (2007, pp. 29-38) investighează dacă vikingii păgâni practicau cultul soarelui în jurul solstițiului de iarnă și ajunge la concluzia că a existat un cult al soarelui înainte de epoca vikingilor, care probabil a continuat și în epoca vikingilor, însă, în acest moment, Odin a devenit mai important ca parte a consolidării ideologiei de conducere și războinice. El găsește sprijin pentru această teză în descrierea autorului clasic Procopius a poporului din „Thule” care organiza o sărbătoare pentru întoarcerea soarelui. De aici, el susține că poemele Vǫluspá și Vafþrúðnismál pot fi considerate indicii ale continuității cultului soarelui în epoca vikingă, când, la mijlocul iernii, oamenii se gândeau la sfârșitul lumii, Ragnarok, când soarele urma să fie înghițit de un lup. Ciclul anual reflectă ciclul cosmic mai larg al sfârșitului lumii la Ragnarok și renașterea ulterioară. Nu există însă niciun indiciu că cultul soarelui de iarnă lua forma rostogolirii coroanelor aprinse pe deal. Acest obicei amintește mai degrabă de obiceiul britanic modern timpuriu de a rostogoli butoaie cu gudron aprins în ianuarie, obicei care în Shetland s-a transformat în festivalul modern Up-Helly-Aa, organizat în 1876 și având ca temă vikingii (Mitchell, 2015). Coroanele sau ghirlandele de flori erau folosite în Evul Mediu în toată Europa pentru a cinsti sfinții (Encyclopaedia Britannia, fără dată), iar aceasta ar putea fi originea coroanelor noastre de Crăciun.

Ce este această „roată solară vikingă”? Este un simbol des întâlnit în bijuteriile moderne inspirate din cultura vikingă și are multe rezultate în căutările pe Google. Aspectul său variază: uneori este o svastică, alteori o cruce în interiorul unui cerc. Svastica, până când a fost preluată de ideologii naziști din al Doilea Război Mondial, era folosită în multe țări și înțeleasă ca simbol al soarelui, existând dovezi arheologice ale existenței sale în Scandinavia și în alte părți din epoca vikingilor și din perioade anterioare (a se vedea, de exemplu, bracteatul de aur din Djupbrunns). Crucea în cerc este numită și „crucea soarelui”, iar în anii 1930, partidul nazist norvegian a adoptat-o ca simbol. Motivul pentru care au preferat-o, ca o alternativă locală la svastica, a fost că îl considerau pe Sfântul Olaf regele etern al Norvegiei. Cuisling și partidul nazist au sărbătorit 900 de ani de la moartea lui Olaf în 1930 (vezi fotografia lui Cuisling cu crucea solară, Kirkhusmo n.d.). Ei citiseră în saga lui Olaf că acesta avea un scut rotund decorat cu o cruce, pe care îl folosea în bătăliile pe care le ducea în încercarea sa de a creștina Norvegia. Un simbol rotund cu fundal roșu și cruce aurie a devenit astfel emblema partidului nazist norvegian.

Liderul nazist Vidkun Quisling în fața monumentului Sfântului Olaf cu „crucea soarelui”.

Bracteatul de aur din Djupbrunns

---

Surse

Deși este un plus faptul că sursele sunt enumerate, sursele în sine nu sunt ceea ce aș numi fiabile. Nu se face niciun efort aici pentru a reveni la originalele sau traducerile autorizate ale textelor originale, cum ar fi textele saga, poezia eddică sau scaldică, sau pentru a cita descoperiri arheologice.

În demitizarea mea, am folosit în principal surse scrise, iar acest lucru ar putea fi considerat o limitare. În mod ideal, aș dori să completez cu surse arheologice. Cu toate acestea, asta a fost tot ce am putut realiza într-un singur weekend.

Principalul lucru este că Crăciunul nostru actual este un obicei complex și cu multe straturi, care încorporează milenii de influențe diverse din multe țări, dar în același timp perfect adaptat vremurilor noastre. Și asta este frumusețea lui.

Ragnhild Ljosland, 13 decembrie 2020 - pentru Brodgar.

*Voi încerca să sintetizez acest articol cu surse documentate arheologic. Dacă va fi cazul. Dar după cum am notat la începutul articolului, sursele ZagMuk - Akkadiene, pot delimita foarte multe aspecte ale manifestărilor oamenilor antici, care au fost împărțite aproape între toate popoarele, fiind de asemenea o moda culturala a acelor timpuri. Aceea de a sărbătorii solstițiul și echinocțiul și de a crea povești mitice în jurul acestora. Fiecare popor în funcție de zeii pe care îi venerau și în funcție de propriile lor interpretări asupra Creației, specifice gândiri și atribuite timpului respectiv, prin care acestea se și remarcau sau deosebeau. Acesta fiind transformate sau chiar păstrate astăzi, în tradițiile populare care s-au transmit ca obiceiuri de la o generație la alta. Se poate observa astfel și legatura puternica dintre civilizații, precum tratatele comerciale, alianțele sau credințele comune cosmologice, ale acestor popoare, pe care le moștenim cu mândrie astăzi.

• câteva aluzii legate de cosmologice, mituri, epopei și fabule, din lumea antica, vor fi prezentate în următorul articol, aniversar - destinat Anului Nou - 🎅🌌☄️✨🎇🎁🌟❇️

---

Referințe

Lista referințelor:

Big Orkney Song Project, The. 2011. „The New Year Song.” <online> https://www.reverbnation.com/bigorkneysongproject/song/2535631-the-new-year-song <accesat la 13/11/2020>

Billington, Sandra. 2008. „The Midsummer Solstice As it Was, Or Was Not, Observed in Pagan Germany, Scandinavia and Anglo-Saxon England.” Folklore 119, numărul 1, pp. 41-57. <online> https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00155870701806167 <accesat la 11/12/2020>

Encyclopaedia Britannica. fără dată. „Colind de Crăciun”, „Pom de Crăciun”, „Decorațiuni florale cu ghirlande”. <online> https://www.britannica.com/ <accesat la 13/12/2020>

Hille, Ivar L. 2007. Den skandinaviske jula: vikingtidens herskerideologi, tro og kult i lys av det gamle vinterblotet. Teză de masterat, Universitatea din Oslo. <online> https://www.duo.uio.no/handle/10852/26676 <accesat la 11/12/2020>

Hodne, Ørnulf. 2007. Jul i Norge: gamle og nye tradisjoner. Oslo: Cappelen.

Kirkhusmo, Anders. Fără dată. «Nasjonal Samling og Stiklestadstevnene. Kilenett» <online> http://kildenett.no/portal/imagearchive/vmvf_752.jpg <accesat la 13/12/2020>

Larson, Laurence M. 2008. Cele mai vechi legi norvegiene: Legea Gulathing și Legea Frostathing. Traduse din norvegiana veche. Clark, New Jersey: The Lawbook Exchange. <online> https://books.google.co.uk/books?redir_esc=y&id=m4iWmsOrWWwC&q=brew#v=onepage&q&f=false <accesat la 11/12/2020>

Mabey, Richard. 1996. Flora Britannica. Londra: Sinclair-Stevenson.

MARWICK, G., MUIR, T. și IRVINE, J. (2014). George Marwick: operele complete ale maestrului povestitor din Yesnaby. Kirkwall: The Orcadian.

Mitchell, C. E. 2015. Up-Helly-Aa: Tar-barrels & Guizing, looking back. Lerwick: Shetland Heritage Publications.

Roud, Steve. 2003. The Penguin Guide to the Superstitions of Britain and Ireland. Londra: Penguin.

Sturluson, Snorri. 2013 [original: c. 1225]. Heimskringla sau Cronica regilor Norvegiei. <online> http://www.gutenberg.org/files/598/598-h/598-h.htm#link2H_4_0075 <accesat la 11/12/2020>

Sturluson, Snorri și Anthony Faulkes (trad.). 1992 [original: c. 1220] Edda. Seria Everyman Library. Londra: Dent. <online> http://vsnrweb-publications.org.uk/EDDArestr.pdf <accesat la 13/12/2020>

Vídalín, Páll și Þórður Sveinbjørnsson. 1854 [original c. 1667-1727]. Skýríngar yfir fornyrði lögbókar þeirrar. <online> https://archive.org/details/skrngaryfirforny00pllv/page/262/mode/2up <accesat la 11/12/2020>

Visted, Kristoffer și Hilmar Stigum. 1971. Vår gamle bondekultur. Volumul 1-2. Oslo: Cappelen.

WARDEN, J. (1985). Orpheus: metamorfoza unui mit. Toronto, Ont., University of Toronto Press.

WAWN, A. (2002). Vikingii și victorienii: inventarea vechiului nord în Marea Britanie secolului al XIX-lea. Woodbridge, D.S. Brewer.

Wikström af Edholm, Klas. 2020. Människooffer i myt och minne. Åbo: Åbo Akademis förlag.

---

Crăciun fericit 🎄 notele *asterix îmi aparțin. Mulțumesc pentru lectura acordată! 🙏