Dragobete
Legende și tradiții..
În vremuri străvechi, când lumea era tânără și când pământul abia se trezea din amorțeala iernii, strămoșii noștri se adunau în jurul focului și vorbeau despre ziua cea magica a Dragobetelui. Se spunea că în a 24-a zi a lui Făurar, când zăpezile se topeau și soarele începea să încălzească pământul, începea *anul agricol. 24 februarie era numită „cap de primăvară”, căci Bunul Pământ își dădea întâlnire cu Țarina Rodului. În acea zi Dragobete, un fecior voinic, roșu la obraz și fulgerător ca zorile, cobora printre oameni. El era Fiul Dochiei, mama iernii și a primăverii, și fusese rânduit de puterile nevăzute drept așezător al iubirii și al fecunditatii - fertilității.
*Anul agricol alteori fiind sărbătorit la 1 sau la 25 martie.
Dragobete era privit ca un personaj cosmic, un fel de nănaș al naturii: aducea vestea că vremea ogoarelor reînvie și mai ales acesta îi proteja pe tinerii îndrăgostiți. În legendele bătrânești se povestește că la început de an el „oficia” nunta tuturor - fiare ale pădurii și păsări ale cerului - jocul iubirii se întindea peste câmpii și peste păduri: lupii și cerbii, ursii si mistreții, păsările măiestre, își găseau perechea sub privirea binevoitoare a lui Dragobete. Astfel se spunea că fiarele și păsările „se logodeau” în ziua lui, pentru ca pământul însuși să fie roditor și pentru ca viața să sporească.
În sate, de dimineața de Dragobete fetele își spălau chipul cu apă rece de izvor sau cu zăpada rămasă pe glastră, ca să fie frumoase tot anul, iar cu pieptenele se apărau de cosițe ciufulite de vânt. Îmbrăcate în straie de sărbătoare, mândrele fete și voinicii flăcăi se adunau la biserica satului, apoi porneau în căutarea primelor flori de primăvară prin lunci și păduri. Culegeau ghiocei, viorele, toporași și tămâioasa, firavi vestitori ai primăverii dar și ai norocului.
În drumul spre casă băieții o alergau pe cea pe care o îndrăgeau, iar fata, dacă simțea iubirea în piept, se lăsa prinsă de viteaz: apoi, sub privirile bătrânilor, ei se sărutau și își jurau devotamentul.
„Dragobetele sărută fetele”, ziceau bătrânii și sătenii, pentru că acel sărut trebuia să fie pecetea logodnei lor pentru un an, sau poate pentru tot restul vieții.
Legenda spune că acest ritual al “zburătoritului” asigura hărnicie și spor gospodăriei: cine se îndrăgostea de Dragobete avea belșug și alinare, iar cine nu și-ar fi găsit pereche în ziua aceasta, risca singurătatea timp de încă un an.
Tinerii făceau jurăminte de frați de cruce, își taiau însemne pe braț sub forma crucii ca să-și lege prietenia pe vecie. Bătrânii avertizau că de Dragobete nimeni nu trebuie să mănânce carne și nici să muncească mult: toată atenția trebuia să fie îndreptată spre alungarea iernii şi spre sărutul iubirii.
Legenda vorbește și despre treburi neobișnuite: împletirea firavei zăpezi în jurul unei inci, întocmai ca o binecuvântare. Se zicea că fetele puneau la icoana casei primele flori de primăvară aduse de Dragobete, crezând că astfel rostogolesc belșugul casei și farmecul lor până peste an. Bătrânii spuneau că în acea zi păsările călătoare, vestitoare ale zeilor, se întorc de departe și încep să-și construiască cuiburi, împlinind pe rând îndemnul pe care Dragobetele îl dă lumii: de Dragobete toate fapturile își află perechea și își întemeiază viața. Învățătura strămoșilor amintește că bărbații nu trebuie să supere femeile în ziua aceasta: cine își necăjește aleasa de Dragobete, “zău” că va întârzia primăvara dar și sufletului său.
*Tot acum acționa și magia întoarcerilor: cloștile se întorc la cuib, vitele se întorc de la iesle, copiii se întorc de la mâncare – ceea ce reprezenta într-adevăr o dovadă de spor, de economie, de viitor trai bun. Ursii ies oficial din barloguri și nu la 2 februarie când este celebrată ziua *Martinilor de Iarnă.
*În ultimă instanță, „pasărea care rămâne fără soț moare“; se poate vedea, în mod asemănător, groaza față de lipsa perechii în calendarul mobil – *Miercurea-Numărătoarea Ouălor.
Baba Dochia, (*legenda lui Traian - Dachia) , (cunoscută și sub numele de *Marta sau Baba Marta), este întruchiparea iernii care începe să cedeze. În legendă, Baba Dochia pleacă cu turmele la munte încărcată cu trei cojoace albite de ger, gândind că a venit primăvara odată cu cântecul sur al cucului. Însă când primul surâs de soare cald al Dragobetelui o atinge ușor, ea își lepădă unul câte unul din cojoace, iar naturii i se deschid porțile reînvierii iar un nou ciclul începe. Când Dochia rămâne în adieri subțiri, ultimul ei cojoc îi cade și îi alunecă de pe trup: atunci iarna moare cu adevărat și primăvara răsare biruitoare. Străvechile credințe ne spun că Dragobete, voievodul ținuturilor verzi, alină chiar și făpturile geroase: ia sub aripa-i soarele blând, făcând bunelele să plângă de bucurie. În popor se cântă despre Dochia că aceasta era o zână atât de bună, care alungă frigul cu drag, cât și străjerița schimbărilor de anotimp: în ziua în care feciorul ei, Dragobete, împrejmuiește scena naturii, iarna renunță la sângele înghețat și la fulgii reci.
*Dragobetele, cunoscut și sub numele de Dragomir, pare să fie un partener – fiu a cărui soție este tânăra oropsită de bătrâna cea rea, slujitor, poate chiar soț sau iubit al babei Dochia, de regulă se considera a fi un cioban care o însoțește în călătoria ei în munți sau, dimpotrivă, cel după care își începe urcușul bătrâna.
*Nu întâmplător o serie de credințe populare, prinse în vârtejul alunecărilor produse de confuzia celor două calendare, plasează sărbătoarea Dragobetelui pe 8 sau chiar pe 13 martie. În primul caz este importantă prezența acestei sărbători în cursul aceleiași luni martie, patronată de baba Marta și, dacă Dragobetele nu pare să se bucure de prea mare atenție precum Sfântul Valentin, putem să spunem că astfel găsim rădăcini străvechi ale Zilei Femeii, într-o sărbătoare cu adevărat a Femeii, cu literă mare. În ceea ce privește localizarea lui pe 13 martie, aici poate fi atât o confuzie sau, de ce nu, o identificare de substrat cu însăși sărbătoarea (aniversarea) Dochiei!
👆 Antoaneta Olteanu Calendarele poporului român (Paideia, 2000).
Seva vitei de vie și a pomilor fructiferi se pune în mișcare. De aceea străbunicii spuneau că trebuie respectată Baba Dochia – dacă îi stârnești mânia, reînvie vânturi, iar iarna va rămâne mai mult peste anul ce vine.
În semnificația lor, sărbătoarea Dragobetelui și legendele ei țes imaginea armoniei dintre om și natură, dar și legământul dintre bărbat și femeie sub privirea calda a zeilor. Preluând rolurile de Lăzărică și Iele ale iubirii, Dragobetele cernea din lutul sufletelor jurământul că mariajul îndrăgostiților va ține atâta timp cât va exista și pământ bun pentru sădit.
Împreunarea tinerei fete cu viteazul flăcău era văzută precum logodna între viețuitoare - între cer și pământ, semn că Dumnezeu își revarsă sămânța pe întrega planetă și peste bunătatea inimii.
Se spunea că cine se iubește de Dragobete își înnobilează anii cu belșug: primăvara izbucnește în sufletele lor și lumina le călăuzește viețile. Zeița fecundității (fertilității) – Mamă a Câmpului și Mama a Vieții – zâmbește și îi binecuvântează, pentru că în rânduiala strămoșească jertfa tinereții și a rodului se țin legate strâns.
Astfel, legenda Dragobetelui a rămas până astăzi o aducere aminte a începutului anului roditor (agricultura), a ritualurilor de fertilitate (a rodului) și a îmbrățișării naturii dezmorțit (reluarea ciclului).
Ea ne înfățișează cu putere, caracterul arhaic pur românesc: întoarcerea păsărilor neînfricate, bătăile inimilor care se leagă în Cântecul Primăverii, dragostea care înflorește sub semnul femeii izvorâtoare de viață și al tânărului ce veghează peste rostul lumii cu rădăcini metomorfozate.
Cu fundamente adânci înfipte în credințe străvechi, această legendă mistică ne arată că, de Dragobete, natura și omul țeseau împreună o nuntă a vieții, inaugurând un nou ciclu, întreg, plin de rod și iubire.
*Martinii de Iarnă - Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinități preistorice numite Martinii de Iarnă, patroni ai urșilor. Cel mai puternic și mai periculos dintre ei, Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, Stretenia sau Ziua Ursului. Este un timp favorabil pentru observații meteorologice și astronomice, pentru prorocirea belșugului viței-de-vie și pomilor fructiferi. Conform tradiției, ursul ar ieși în această zi din bârlog să-și privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceață și nu-și vede umbra, își dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu, bea o gură de apă și îți vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare și își vede umbra pe zăpadă intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile. În credințele, basmele și legendele populare, ursul este o ființă ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăți așteaptă anotimpul călduros; dacă timpul este frumos, intră în adăpost, dacă este urât, își reia activitatea prin pădure; când găsește punte peste râu o strică, când n-o găsește dărâmă un copac și pune punte etc. Oamenii au asociat acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârșitul iernii și începutul primăverii.
Moș Martin ar fi fost om, morar sau păstor în satul său. După ce a devenit urs, acesta a păstrat sentimente și preocupări specifice oamenilor: iubește o femeie pe care o fură și o duce la casa lui (bârlogul) din pădure, își construiește adăpost pentru iarnă, prevestește vremea friguroasă sau călduroasă a anului etc. Un singur lucru nu știe să facă: să aprindă focul. Există o tainică legătură între vița-de-vie patronată de Trifonul Viilor și urșii patronați de Martinii de Iarnă, sesizată și exprimată de popor prin zicala care compară vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale ursului și viței-de-vie de la începutul lunii februarie se suprapun peste două bioritmuri din natură: în padure fată ursoaicele, iar în butucii viței-de-vie și în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii și livezi începe să se pună în mișcare seva.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019)
*Miercurea Numărătorii Ouălor, cunoscută și sub numele de Miezul Păresimilor, reprezintă o zi simbolică din Postul Mare (Postul Paștelui), care marchează jumătatea perioadei de post (a patra săptămână de miercuri). Această zi este considerată o "zi magică" în tradiția populară românească, marcând trecerea de la prima jumătate a postului la a doua.
Obiceiul implică numărarea ouălor care s-au adunat în gospodărie până la acea dată, pentru a fi încondeiate sau vopsite ulterior, aducând belșug și fertilitate.
Se mai numește Miezul Păresimilor, și se spune că în această zi postul este „la mijloc”, fiind un moment de pregătire sufletească și trupească și intensă pentru Sărbătoarea de Paște.
În tradiția populară, (superstițiile) se crede că ouăle adunate până la această dată sunt speciale, iar ritualul trebuie respectat cu sfințenie.
Această miercuri fiind parte a tradițiilor pascale românești.
Acest obicei, deși considerat o tradiție veche sau uitată în unele zone, persistă în cultura populară, marcând adevărata tranziție către sărbătorile pascale.
Am făcut referire și la acest aspect pentru ca tot din superstiții, dacă ouăle nu ies în număr cu pereche la numărătoare, acesta nu este un semn bun pentru anul care urmează !
Toate cele bune 🙏